Incertitudini
Motto:"Chiar dacă cel de lângă tine este complet diferit de tine,
încearcă să-l înţelegi şi să te redescoperi pe tine însuţi."
Ne aflăm în faţa unei societăţi în continuu declin, în continuă decădere. Din păcate, realităţile izbitor de elocvente trec pe lângă noi fără a mai avea măcar capacitatea de a le băga în seamă, darămite de a încerca să le influenţăm câtuşi de puţin. Trăim anost, într-o societate obscură şi obtuză, subjugaţi de tehnologia informaţională, incapabili de a ridica faţa din nămolul clisos care încet-încet ne înăbuşă şi ultima respiraţie. Totul este incert, chiar dacă din punctul nostru de vedere totul este o certitudine. Ne simţim siguri şi stăpâni, numai că stăpânirea noastră efemeră se întinde peste un regat de castele de nisip rânduite cuminţi la malul mării, în aşteptarea fatidicului val care urmează a veni pentru a rescrie din temelii istoria gloriosului regat.
Cei sortiţi a fi prin naştere zei devin încet-încet, muritori de rând pentru a muri scalvi. Scalvi ai unei societăţi fără valori spirituale, fără valori morale, o societate slăbită şi incestă, în care singura evidenţă atotcuprinzătoare este banul. O societate sclavagistă în care cuvintele de ordine sunt: rata, creditul, împrumutul, dobânda, siguranţa locului de muncă, frica şi disperarea pentru incertitudinea zilei de mâine.
Suntem singuri. Ne naştem optimişti, în sânul unei societăţi mediocre, de multe ori chiar submediocre, care fără milă, îşi înlătură şi marginalizează elementele ieşite din standardele stricte ale rigidităţii. Pentru mulţi dintre noi societatea în care trăim dă plăcuta impresie de evoluţie, de progres, de deschidere dar, ce fel de progres poate fi acela în care omul, tot mai legat, tot mai sufocat de tehnologie, uită latura spirituală a eului său lăuntric şi eliminând din ecuaţie termenul creaţiei divine ridică progresul pe locul suprem.Suntem oameni. Suntem creatori, creaţie şi totodată parte a creaţiei, aşa cum sunt milioane şi milioane de alte creaţii. Suntem minunatele maşini perfecte pe care Dumnezeu le-a creat în marea şi necuprinsa Lui înţelepciune pentru a se bucura de ele. Din păcate însă, cea mai minunată şi mai complexă maşină este şi cea mai diabolică dintre toate câte există.
Odată, cineva îmi descria omul ca: "animalul care bea atunci cînd nu-i este sete, mănâncă atunci când nu-i este foame şi face sex în toate anotimpurile". La vremea aceea mi se părea o afirmaţie foarte corectă. Anii au trecut, iar contactele cu oamenii au fost extraordinar de multe. Am putut astfel să analizez o gamă foarte mare de semeni, pot spune, din toate păturile societăţii.
Analizând comparativ omul şi restul regnului din care acesta se consideră că face parte se poate observa destul de uşor că, pe lângă afirmaţia mai sus amintită, perfect valabilă şi ea, omul mai poate fi caracterizat şi de următoarele însuşiri: răutatea, care îi provoacă sentimente de extaz, minte, făcându-i plăcere, înşeală cu satisfacţie, urăşte, de multe ori din tot sufletul, simţindu-se împlinit, torturează şi schingiuieşte din plăcerea de a vedea suferinţa, dar, cred că cea mai atroce dintre toate şi poate chiar cea mai lipsită de înţeles dintre toate este plăcerea nestăpânită de a fi minţit.
Această caracteristică, după parerea mea, cred că defineşte cel mai bine omul zilelor noastre. Cred că este o caracteristică fundamentală. Principala noastră problemă este evitarea şi refuzul de a încerca să ne privim puţin în oglindă şi să încercăm o mică "mea culpa". încercăm să ne căutăm "prieteni" linguşitori, sau cât mai linguşitori, "prieteni" care să ne laude cât de bine arătăm, chiar dacă ceva şunculiţă revărsată pe ici pe colo crează unele forme mai puţin graţioase, chiar dacă hainele pe care le purtăm contrastează elocvent cu subiectul, sau chiar dacă coafura nu are nici cel mai mic punct de tangenţă cu cel ce o poartă.
Ne place să fim lăudaţi, slăviţi, consideraţi inteligenţi pentru că putem conduce o maşină "bengoasă", culţi pentru că putem comenta oricând şi cu oricine orice text "literar" apărut în gazetă, deştepţi pentru că avem capacitatea de a-I trage pe sfoară pe unul sau altul, sau cu mult bun simţ, uitând însă frecvent, datorită noii poziţii sociale dobândite, să stăm la coadă sau să avem răbdare.
Dumnezeu i-a dat omului puterea de a decide, de a alege dar, din păcate, a uitat sa-i spună direcţia. Probabil că mulţi s-au gândit să-şi protejeze ochii, principalul nostru organ de simţ, şi au ales întunericul în locul luminii. Prea puţini aleg lumina, iar atunci când o fac sunt excluşi de către societate. Trist.
Încercând să găsesc o explicaţie singurătăţii, un motiv al izolării, sau chiar al autoizolării oamenilor deosebiţi, am analizat societatea în modul prezentat mai sus. Am descoperit în această clasă socială a izolaţilor societăţii oameni de valoare, oameni drepţi, oameni care nu au putut înţelege nici faptul că trebuie să fie proşti, nici că trebuie să fie nişte linguşitori mincinoşi şi nici măcar că adevărul admis trebuie învelit într-un frumos ambalaj multicolor de minciună, pentru a putea fi integraţi în societatea din care, fără voia lor, fac parte.
Este păcat. Este păcat pentru că ne înlăturăm de lângă noi semenii care pot privi lumea altfel şi care ne pot arăta o altă dimensiune a spaţiului spiritual pe care-l ocupăm. Este păcat că le întoarcem spatele tratându-i cu indiferenţă sau ca pe nişte oameni bolnavi mintal. Este păcat că pe unii, poate pe marea majoritate, îi ocolim pentru simplul fapt că aşa ştim noi de la prieteni, rude, sau alţi bine sfătuitori că este bine, pentru că respectivul este cam dus şi apropierea de el aduce prejudicii societăţii "multilaterale" cu care ne mândrim. Este păcat, pentru că uneori, oamenii pe care-i ocolim chiar au ce spune şi de multe ori, chiar au nevoie de o mână de ajutor. Au nevoie de un strop de compasiune şi înţelegere, puţină dragoste şi un suflet deschis.
Trăim o eră a nonvalorii, trăim un fel de noapte a vrăjitoarelor, ne transformăm rapid dar sigur din creatori în "useri" şi cam atât.
Atunci când "userii" vor fi uitat cu totul divinul meşteşug al creaţiei, aşteptându-şi cu nerăbdare "user-isticele" fire călăuzitoare, păpuşarul va stinge lumina, va porni muzica şi va începe să întindă sforile. Una câte una, blajine, marionetele apar pe scenă, în lumina reflectorului jucându-şi inerte scena dinainte regizată cu multă grijă şi pricepere de către păpuşar.
La final, păpuşile blajine şi inerte, de altfel sufletul spectacolului, stau cuminţi, aruncate în cutiile lor prăfuite, iar pe scenă, în lumina reflectorului, apare păpuşarul, adunând bucuros aplauzele frenetice ale publicului.
