Lumină sau întuneric
Motto:
"Pentru a ne putea ridica sufletul spre lumină,
trebuie mai întâi să coborâm după el în infern."
De mii de ani, omenirea a cunoscut transformări majore. Spirituale, sociale, tehnologice sau de orice altă natură, aceste transformări au bulversat de fiecare dată societatea în care au luat fiinţă. Se pare că ne aflăm la sfârşitul unui ciclu de dezvoltare şi ne îndreptăm spre începutul altuia, pregătindu-ne de o nouă bulversare, o bulversare mai importantă decât toate cele despre care ştim, între ghilimele fie spus, din relatările istorice. Ajunşi la finele unui ciclu evoluţionist, cred că putem privi înapoi pentru a încerca să ne analizăm per ansamblu societatea şi direcţiile acesteia de dezvoltare.
La început, ne spun istoricii, am fost maimuţe. Cândva, în anumite circumstanţe, întăresc evoluţioniştii, maimuţa a evoluat. Ridicată în două picioare, cu un cap în plină expansiune, noua rasă porneşte să cucerească pământul. La început, noua maimuţă "homo", urâtă şi tâmpă, dar chipurile ceva mai răsărită ca inteligenţă faţă de suratele regnului său, învaţă să folosească arme rudimentare, pe care mai apoi învaţă să şi le producă, după propriile necesităţi, învaţă să folosească focul, pe care mai apoi învaţă să îl şi producă după necesităţi, foloseşte peşterile şi grotele drept adăpost, pentru ca mai apoi să înveţe să-şi construiască propriul bordei.
Inaptă de o comunicare inteligentă la început, această nouă creatură începe prin a adăuga sunete compuse şi bine articulate vocabularului curent, transformându-le în limbaj. încet-încet, maimuţa ?homo? începe să socializeze din ce în ce mai bine, îşi dezvoltă şi perfecţionează tehnicile primitive, încearcă puţină agricultură, puţină zootehnie şi iată, la un moment dat, în zorii adevăratei civilizaţii, maimuţa "homo", se transformă într-o nouă rasă, o rasă care, după o îndelungă angoasă evoluţionistă, se ridică peste tot şi toate, îşi spune "homo sapiens" şi porneşte la cucerirea universului cunoscut.
Ceea ce mi se pare puţin cam reprobabil în această ipoteză, poate prea mult vehiculată, este faptul că, în urmă cu aproximativ două milioane de ani eram simple maimuţe ?homo?, în urmă cu aproximativ şapte - opt mii de ani eram oameni primitivi, pentru ca acum două ? trei mii de ani să ne regăsim în stadiul de civilizaţii (unele chiar foarte avansate), acum aproximativ două sute de ani începeam o revoluţie industrială, împânzind lumea cu maşini cu abur, pentru ca în prezent, îndreptându-ne ochii spre cerul înstelat, să elaborăm în faţa calculatorului strategii probabilistice de cucerire a spaţiului cosmic, apropiat, cunoscut sau necunoscut.
Puţin cam asimptotică această evoluţie, înspre final explozivă, aş spune. Chiar am putea crede, fără a cerceta, că ceea ce a devenit omenirea în ultimii două mii de ani se datorează unui somn letargic de aproape două milioane de ani? Sunt de acord că odată cu modificarea frecvenţei Shumann, frecvenţa caracteristică de rezonanţă a Pământului, şi curgerea timpului a început să accelereze, atrăgând după ea o viteză tot mai ridicată a evenimentelor şi a schimbărilor, dar aceasta se întâmplă din 1980, doar de 29 de ani!
Să fi zăbovit două milioane de ani la stadiul maimuţei "homo", trăind în peşteri şi bordeie, în stadiu primitiv, pentru ca apoi, vreo şapte ? opt mii de ani să ne fi ocupat de războaie, de cuceriri şi înrobire, străbătând lumea în lung şi lat călare pe cal sau în vase cu pânze, pentru ca mai apoi, înspre apusul civilizaţiei să descoperim cât de inteligenţi suntem şi să zburăm spre stele, înconjuraţi de o deosebit de avansată tehnologie?
Din punctul meu de vedere, teoria evoluţionistă este o aberaţie, născută din necesitatea de a da omului o nouă cale, greşită, de meditaţie, cercetare şi reflecţie asupra vieţii. Atunci când biserica nu a mai putut ţine în frâu nevoia maselor de a înţelege cu adevărat rolul pe care îl au de jucat în acest "puzzle", atunci când au scăpat situaţia de sub control şi omul ar fi putut reflecta la condiţia lui ca individ, parte a creaţiei, terenul propice dezvoltării unei noi conştiinte era exact ceea ce iniţiatorii revoluţiei industriale au sperat.
Separat de Dumnezeu, separat de natură, separat de latura spirituală, către care îşi îndreptaseră speranţele mii de ani, oamenii descoperă dintr-o dată ştiinţa, acea disciplină care le poate demonstra, explica şi permite totul. Acea ştiinţă care îi transforma peste noapte în zei. Visul umanităţii începea să prindă viaţă. Omului i se spune că provine dintr-un unicelular primitiv, apărut în urma unui act conceptual spontan în condiţiile climaterice primordiale ale Pământului, unicelular, care, trecând apoi prin stadiile de protozor, larvă, peşte, amfibian şi mai apoi mamifer primat, evoluează în sfârşit la stadiul de "OM".
Deoarece mii de ani, nimeni nu mai dăduse o explicaţie mai amplă şi mai laborioasă, bazată pe elemente palpabile şi date precise, teoria pare să-i satisfacă pe deplin pe cei căutau răspunsuri, iar ştiinţa materialistă câştigă detaşat în faţa teologiei dogmatice care, îndepărtând omul de latura sa spirituală, datorită intereselor meschine, politico-economice şi de influenţă, menţine mitul creaţiei fără a îndruma către studierea cauzelor, pentru a nu pierde puterea absolută de care se bucura, ci doar îndemnând la conservarea şi dezvoltarea efectelor.
Din crepusculul înnorat al existenţei noastre mizere, în care, din când în când, câte o rază de lumină mai străbătea semiobscuritatea spirituală, ne trezim voit, într-un întuneric total, în care singurele raze de lumină sunt controlate şi atent orchestrate, astfel încât ceea ce ni se serveşte să corespundă exact dorinţelor noastre infantile.La început credeam în Dumnezeu. în Dumnezeu "bun şi iubitor de oameni", Cel ce-i apără pe cei asupriţi, îi hrăneşte pe cei înfometaţi, le alină durerea suferinzilor, îi povăţuieşte pe cei în impas. Dumnezeu cel blând şi bun, propovăduit lumii de Iisus.
Astăzi, credem tot în Dumnezeu, numai că imaginea sa a mai suferit ceva modificări pe parcurs, transformându-se în Dumnezeu cel despre care se vorbeşte în Vechiul Testament. Astăzi Dumnezeu nu mai este ?bun şi iubitor de oameni?, el a început să pedepsească, să alunge, să distrugă, să omoare. Să fie oare adevărat? Eu încă vreau să cred şi cred în primul, în cel care a creat şi care veghează de atunci, atent, la împlinirea creaţiei sale.
Îmi aduc de multe ori aminte o replică celebră, aş spune eu, din acest punct de vedere, dintr-un film american. întrebat, la un moment dat, un mercenar fără remuşcări, în ce crede, acesta spune: ?în Dumnezeu!? fluturându-i interlocutorului prin faţa ochilor bancnota de un dolar pe versoul căreia scria: "IN GOD WE TRUST!". Despre care Dumnezeu vorbim? Banul se spune că este "Ochiul Dracului", dar până şi Dracul crede tot în Dumnezeu.
Închistat în carapacea lui existenţială, efemeră, omul nou, omul modern, leneveşte somnoros la soarele fictiv al materialismului, ce străluceşte în bezna conştiinţei sale adormite, aşteptându-şi blajin osul dorit, aruncat în silă de stăpân pentru a-i domoli setea de cunoaştere.
Acţionând din instinct, în momentul în care o urmă de îndoială se strecoară din adâncurile conştiinţei sale începând a-şi croi drum spre suprafaţă, furios, "omul", trezit pe neaşteptate din letargie, se repede asupra celui care până atunci i-a părut prieten. Lanţul aurit înfăşurat în jurul gâtului, pe care îl considera o podoabă primită în semn de recunoştinţă şi apreciere, îl ţintuieşte la pământ tăindu-i răsuflarea şi reducându-l la sumara condiţie de dinainte.
Trăim într-o societate letargică, bolnavă spiritual, strâns legaţi de o dezvoltare cât mai tehnologizată, cât mai controlată, în care individualismul personal este ceva efemer şi de domeniul trecutului. Singurul care nu poate fi controlat este spiritul. Tot ceea ce este creat de om este sub controlul acestuia, fie că este vorba de televizor, telefon, calculator, mijloc de transport, alimentare cu apă, gaze, carburanţi, energie electrică sau termică.
Totul este sau poate fi controlat. Chiar şi aerul pe care îl respirăm este sau poate fi sub control. Spiritul în schimb este liber. El este guvernat doar de legile divine, universale, pe care noi le-am uitat de-alungul veacurilor, puţin câte puţin, până când am ajuns a le nega cu vehemenţă în favoarea noilor legi palpabile ale ştiinţei moderne.
Principala problemă, fundamentala problemă aş putea spune, a omului modern, este aceea că, acesta a uitat să se descopere şi să se găsească pe sine. A fost determinat să acceadă unui asemenea grad de lenevire a conştiinţei încât a uitat să se gândească la sine însuşi. Suntem obişnuiţi să avem legi şi legiuitori care să ne instruiască spiritul comportamental.
Ne-am obişnuit să nu facem nici o mişcare fără a primi acordul cuiva, fără să cerem aprobarea cuiva, fără să înştiinţăm pe cineva despre scopul şi dorinţa noastră, pentru a fi siguri că, într-un fel sau altul, nu eludăm nu ştiu ce lege sau hotărâre. Frapant este faptul că, o veche zicală spune că: "Legile sunt făcute pentru a fi încălcate.", ceea ce este perfect adevărat. Doar legile divine, universale nu pot fi încălcate pentru că altfel, am putea avea fiecare dintre noi, creaţia proprie, după plac.
Celelalte, sunt simple amăgiri create de către oameni, de către simpli oameni, care, înecând în cel mai umilitor noroi ?Legea Bunului Simţ? ne demonstrează ştiinţific, palpabil, fără echivoc, cum că, fără a impune acea lege, societatea s-ar duce de râpă. Problema este că acea lege, prin cadrul creat, va mai atrage după ea alte multe amendamente şi hotărâri, care, fără a mai putea fi percepute concret de către marea masă de leneşi somnoroşi, care se vor lăsa pradă inconştienţi, duşmanului din umbră, care-i va înrobi şi mai tare.
Toată lumea priveşte problemele civilizaţiei actuale cu disperare şi teamă, aşteptând un semn, un sfat, o îndrumare. De ce? De ce să aşteptăm neapărat de la cineva rezolvarea unei probleme? De ce ne este teamă să încercăm să căutăm mai întâi în NOI înşine răspunsurile bazându-ne doar pe legea bunului simţ? Cred că este o cale mult mai uşoară de a rezolva probleme şi de a dezamorsa conflicte.
De ce să nu încercăm să ne descătuşăm sufletul făcând să strălucească din nou pe cer soarele adevărat, cel umbrit şi întunecat de atâta amar de ani? De ce să încercăm mereu să găsim metode de a rezolva problemele altora, atâta timp cât noi nu suntem în stare să privim în propriul nostru suflet, să-l ridicăm din noroiul subzistenţei zilnice, să-l curăţăm cu multă dragoste şi să-l ajutăm să strălucească, aşa cum o făcea odinioară?"Pentru a ne putea ridica sufletul spre lumină, trebuie mai întâi să coborâm după el în infern.", spuneam la începutul acestui editorial. Eu cred că este o experienţă care ar trebui încercată măcar odată, pentru a putea vedea cât de greu este, cât de adânc este infernul în care sufletul nostru se zbate pentru a ieşi din nou la lumină. Nimic nu este uşor.
Nici Dumnezeu nu şi-a desăvârşit creaţia într-o singură zi, dar după fiecare zi, şi-a îngăduit o clipă de răgaz şi apoi a continuat mai departe. Eu unul cred că a făcut o treabă minunată. Nu credeţi că ar fi păcat ca tocmai noi să-L mâhnim prin lenevia de care dăm dovadă şi să ne lăsăm târâţi în adâncurile întunericului, atâta timp cât El ne-a oferit lumina?
"Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina." Ioan 3,19
