Religie sau adevăr - partea I
Motto: "Secolul XXI sau va fi religios, sau nu va mai fi defel." Andre? MalrauxAş vrea să cred cu adevărat că secolul XXI va fi unul religios, cu adevărat religios, în purul şi adevăratul sens al cuvântului însă, cu cât ne depărtăm mai mult de începuturile noului secol, cu atât mai mult noţiunea de religiozitate, în adevăratul sens al cuvântului, devine din ce în ce mai pregnant o fantasmă cu iz protocolar.
Dacă ne întrebăm ce este religia, ce doreşte ea să realizeze, pe ce principii se bazează, ar trebui să ne gândim inevitabil la înălţare spirituală, dragoste, înţelegere, smerenie, pace interioară, armonie şi multe altele similare acestora. Din păcate, analizând latura religioasă a societăţii constatăm exact contrariul acestor motive. Oamenii se învrăjbesc, se luptă şi se ucid între ei, mai îndârjiţi decât fiarele pădurii. Culmea, chiar pe principii şi probleme religioase. Este aberant! Este aberant ca disciplina divină care îndeamnă la pace, iubire, compasiune, să creeze disensiuni, ură şi război între fraţi. Este un nonsens dar, există cu adevărat.
Trăim dezbinaţi într-o lume searbădă de sclavi supertehnologizaţi. Dezbinaţi, singuri şi avari, încercând să ne conducem viaţa pe principii economico-financiare, nu divine. Pretutindeni apare şi se dezvoltă aberant analiza cererii şi a ofertei: "suntem prieteni dacă am într-adevăr un cât de mic avantaj după urma acestei prietenii dacă nu, încearcă să-ţi găseşti alt fraier pentru că eu sunt şi aşa destul de ocupat". în tot acest timp dacă te întrebi: "unde este Dumnezeu?" şi nu găseşti rapid răspunsul, nici nu te mai oboseşti să-l cauţi pentru că ai şi aşa destule pe cap şi deja esti obosit, surmenat şi în criză de timp.
Puţini, foarte puţini autodidacţi încearcă să caute în linişte răspunsuri la întrebări. Cei mulţi apelează la slujitorii Domnului, preoţii bisericilor, cei mai în drept, care ar trebui să poată da răspunsuri pertinente întrebărilor referitoare la spiritualitate, dar din punctul lor de vedere, conform dogmei pe care se bazează fiecare rit religios, Dumnezeu este un ideal, intangibil omului de rând care pentru a primi din mila celui Preaînalt, ar trebui să se supună unor cazne prin care să arate că sunt gata să îndure orice în numele iertării păcatelor şi al ocupării unui loc mai bun în următoarea viaţă, cea veşnică.
Cum oare poţi crede în cei ce consideri că te îndrumă spre calea formării spirituale când ei au mâinile pătate de sângele miilor de victime nevinovate din urma cruciadelor? De sângele copiilor jertfiţi în ritualuri satanice, realizate pe ascuns, în timp aşa numitele vrăjitoare erau decapitate sau arse pe rug în faţa mulţimii? De sângele şi chinurile miilor de condamnaţi la moarte prin decapitare, ardere pe rug sau schingiuire, pentru simplul motiv, că ştiau că dincolo de ignoranţă mai există şi altceva? Cum poţi crede în cei ce instigă la masacre şi sacrificii în numele jihadului, propăvăduit ca purificare rasială, când adevăratul său înţeles este acela de purificarea spirituală?
Cum poţi crede în ceva despre care ştii că trebuie să crezi, că trebuie să crezi şi atât, fără motivaţii sau explicaţii minime suplimentare? Cum poţi face diferenţa între "bine" şi "rău" când tu nu ştii prea bine ce-i ăla "bine" şi ce-i ăla "rău"? Binele şi răul sunt noţiuni relative la formaţia spirituală a individului. Cum se poate orienta naufragiatul abandonat în voia sorţii într-un ocean de incertitudini fără cea mai mică rază de lumină călăuzitoare? Aude un glas care-i spune: "Mergi înainte!". Poate pune la îndoială sfatul? Nu, neavând repere după care să se ghideze şi merge înainte. Restul... este istorie.
De ce este o religie mai bună decât cealaltă, ne întrebăm? Cu ce se deosebesc atât de mult între ele pentru a fi un subiect atât de disputant, încât enoriaşii pioşi din timpul slujbei devin combatanţi acerbi la ieşirea din lăcaşul Sfânt al Domnului, dând uitării principiile divine în favoarea celor animalice, latente în subconştient? De ce născuţi sub auspiciile unei anumite învăţături laice, ne trezim la un moment dat din amorţeala intelectuală şi căutând în jur, ne convertim la o alta, cu totul nouă, dar în fapt de aceeaşi factură, crezând că astfel vom ajunge la înălţarea spirituală dorită?
De fapt, când alegem să schimbăm macazul, ne amăgim pe noi înşine, pentru că, dacă am eşuat odată, vom eşua şi a doua oară, la fel ca şi prima dată, pentru că nu astfel se atinge "quinta essentia" înţelegerii divine, prin simpla schimbare a orientării religioase, ci prin deschiderea sufletului şi înţelegerea adevărului şi a misterului ascuns în spatele dogmei. La ora actuală toate religiile importante propăvăduite sunt monoteiste, indiferent de numele sub care este elogiat Domnul. Dumnezeu, Alah, Yahve, oricum I s-ar spune, este vorba de unul şi acelaşi, creatorul a tot ce a existat, există şi va exista, Cel regăsit în tot şi toate şi toate câte există fiind parte din El. Nu vorbim despre un altul ci despre unul şi acelaşi. însăşi expresia "Dumnezeul vostru" este o aberaţie conceptuală, deoarece, chiar şi diavolul dacă ar fi întrebat în ce crede, ar răspunde: "în Dumnezeu!". Din păcate, doar omul se îndoieşte de plenipotenţa Celui Preaînalt.
Secretul cu care este îmbrăcată latura laică a vieţii este atât de bine păstrat încât, pentru a-l putea pătrunde cu adevărat trebuie să ai în primul rând o mare certitudine că dincolo de ceea ce există, există ceea ce nu există, sau care este considerat că nu există. Din păcate însă, instituţia sacerdotală, pe lângă rolul laic, multă vreme a jucat şi un rol politico-economic, rol care, în zilele noastre, s-a atenuat pregnant.
Desăvârşirea spirituală a individului trecând pe locul al doilea, menţinerea poziţiei şi aşa destul de precare se face destul de anevoios şi cu multă trudă. Cu cât mai puţini debitori, cu atât mai jos în ierarhie. A vinde vise şi speranţe ştiu mulţi să o facă. A releva cu adevărat cuvântul Domnului astfel încât să poată fi înţeles cât mai corect de cât mai mulţi, aceasta este cu adevărat o artă pe care mult prea puţini mai au har şi mai ştiu să o facă.
În momentul în care oamenii au început să se întrebe şi să caute răspunsuri, după secole de prigoană şi incertitudine, s-a întrezărit o portiţă de scăpare, o breşă în sanctuarul sacru al misterului. Cineva, din tabăra adversă, analizând situaţia a concluzionat: "De ce să lăsăm omul să descopere adevărata latură spirituală, când, mulţumindu-se cu puţinul primit, are destule de studiat şi la latura materială, palpabilă, tangibilă şi la îndemâna oricui!" şi astfel, s-a născut ştiinţa.
Cea mai mare erezie a sfârşitului de veac. Ştiinta a fost "alinarea" şi alienarea spiritului uman dezorientat răscolit de întrebări şi chinuit de incertitudini. Ştiinţa a fost calea sigură şi facilă prin care omul a putut fi redus de la noţiunea de fiinţă minunată a creaţiei divine la noţiunea de individ, de pion, de simplă rotiţă în marele mecanism al lumii.
Odată descoperită ştiinţa, omul a fost învăţat să uite de Dumnezeu, deoarece s-a inventat "Evoluţionismul" care a înaintat teoria "palpabilă" prin care puteai face cunoştinţă cu străbunica algă şi străbunicul ameobă. Odată descoperită ştiinţa omul a uitat să asculte şi să înţeleagă glasul cristalin şi drept al naturii, deoarece trebuia să poată înţelege pufăiturile anoste ale aburului refulat din pistoane, scrâşnetul metalic al angrenajelor mecanice şi şuierăturile focului din cazane.
Odată apărută ştiinţa omul s-a considerat dezvoltat, înlocuind "fantasma" divinităţii cu însăşi grandomania zeificării sale ca fiinţă supremă privilegiată şi a început să distrugă natura, încercând să-şi creeze el noile legi universale, deoarece neajutorat şi neputincios în înţelegerea ei, considerând-o inferioară şi fără chibzuinţă, i s-a înscăunat stăpân, aşa cum greşit fuse-se învăţat să înţeleagă din cărţile sfinte: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!" (Geneza 1:26)
Continuare în partea a doua
