Zbor prin efect anti-gravitaţional
Am citit articolul despre zborul prin efect anti-gravitaţional cavitar publicat recent, şi m-a fascinat. Imediat am pornit pe acelaşi drum, în căutarea de noi informaţii şi detalii despre asta. Am găsit volumul lui Grebennikov care cuprinde capitolul despre zborul cu platforma construită de el.Deşi mă aşteptam să găsesc detalii despre modul în care el a construit aparatul său de zbor, am constatat că acestea lipsesc cu desăvârşire, astfel că cititorul este invitat să re-descopere la rândul său "roata". Sună incitant şi interesant!
În cele ce urmează voi reda aici acest întreg capitol referitor la zbor din cartea lui Grebennikov, cu menţiunea că imaginile aparţin autorului. Sursa pe care am folosit-o este ScriBD
Zborul pe platforma antigravitaţională
(extrase din jurnalul zilnic)
O zi aridă de vară... Orizontul pluteşte într-o ceaţa maro-albăstruie. Cupola gigantică cerească cu nori pufoşi se înalţă deasupra păduricilor şi poieniţelor. Se pare că norii dorm pe o sticlă străvezie enormă de aceea au margini bine conturate, plate, iar parţile superioare strălucesc scăldate de razele solare încât îţi orbesc ochii.
Zbor cam la 300 m deasupra solului spre un loc îndepărtat, care pare o pată de culoare deschisă în ceaţă. Vârfurile albăstrii cu forme ciudate plutesc lent în urma mea iar între ele sânt câmpurile de ovăz albastre-verzui, de hrişcă sub formă de dreptunghiuri albicioase cu sclipire neobişnuita fracţionată; chiar în faţă este lucerna de un verde cobalt; oceanele verzi de grâu. Această enormă paletă multicoloră pluteşte, pluteşte în urmă...
Cărări se încolăcesc printre câmpuri şi păduri. Ele se întâlnesc lângă drumurile de pietriş, iar acestea pleacă spre şosele ce nu se văd prin ceaţă. Ştiu însă că mai spre dreapta lacului este o dungă dreaptă dreaptă, deschisă la culoare, fără început şi sfârsit, pe care se deplasează automobile ca nişte cutii minuscule.
Deasupra stepei de pădure însorite plutesc umbrele de diferite dimensiuni ale norilor, care sânt albi deasupra mea, albaştri-cenuşii acolo unde sânt padurici şi albaştri de diverse nuanţe deasupra câmpiilor. Acum sânt acoperit de umbra unui nor. Îmi măresc viteza de deplasare, ceea ce este uşor de realizat şi părăsesc umbra.
Mă aplec puţin înainte şi simt un vântişor cald, dens ce adie de jos în sus, dinspre solul şi plantele încalzite de soare. Simt pe corp adierea jetului dens, cu aromă de hrişcă în floare. Un astfel de jet ridică uşor o pasăre de talie mare daca ea îşi deschide aripile: vultur, cocostârc, cocor. Eu însă nu am aripi, ci zbor pe platforma dreptunghiulară, puţin mai mare decât suprafaţa unui scaun, cu o bară verticală şi niste mânere de care mă ţin şi cu care conduc aparatul.
Fantastic? Cum să vă spun...
Acum doi ani Natura, iarăşi prin intermediul prietenelor insecte, mi-a revelat fin şi puţin insistent, dar rapid şi convingător încă ceva. Doi ani Descoperirea mă ţinea lângă ea, cu toate că o studiam cu paşi giganţi.
Când lucrul este nou, interesant, timpul trece repede. Pata de culoare deschisă a lacului din stepă s-a apropiat vizibil, a devenit mai mare, în depărtare şoseaua cu cutiuţele automobilelor, deja clar vizibile de la înălţime. Autostrada trece ~ la 8 km de calea ferată, cu care este paralelă. Dacă priveşti mai atent se pot vedea liniile paralele şi nisipul deschis al căii ferate.
Este timpul să cotesc ~ 20 grade spre stânga. Nu pot fi observat de jos, nu doar din cauza distanţei. Chiar zburând foarte jos nu formez umbră. Totuşi, cum am aflat mai târziu, unii observă rareori pe această porţiune de cer un disc sau o sferă de culoare deschisă, sau ceva asemănător unui nor oblic, vertical, cu margini bine conturate, mobil.
Alţii au observat "un pătrat plat, dens, cu suprafaţa de ~ 1 hectar". Putea fi imaginea iluzoriu mărita a aparatului meu? În general oamenii nu observă nimic şi astfel sânt liniştiţi. Cel puţin nu am stabilit încă de ce depinde starea de invizibilitate - vizibilitate. De aceea evit întâlnirile cu oamenii, zburând departe de oraşe, sate, iar drumurile le intersectez cu viteză mare după ce mă conving de lipsa fiinţelor umane.
În aceste excursii devenite obişnuite pentru mine, care par fantastice cititorului, am încredere doar în insectele reprezentate pe aceste pagini. Descoperirea am folosit-o iniţial în scopuri entomologice: am studiat colţisoare tainice, le-am examinat din zbor, am cautatţari necunoscute mie, populate de insecte, care necesitau ajutor şi protecţie.
Natura mi-a impus de la bun început condiţiile sale dure: priveşte dar nu fotografia. Astfel aparatul nu se închidea ermetic, peliculele (cele din buzunar şi cea din aparat) au fost expuse la lumină. Nu-mi reuşea în zbor să schiţez locurile.
Practic tot timpul mâinile îmi erau ocupate, doar pe câteva secunde puteam elibera una din ele. Imediat după aterizare desenam după memorie, cu toate că nu sânt pictor iar memoria vizuală îmi e slabă...
Nu este o plăcere, ci un lucru, deseori greu şi riscant: trebuie să stai în poziţie verticală, mâinile sânt ocupate, la câţiva cm este graniţa ce separă "acest" spaţiu de "celălalt", exterior; o graniţa invizibilă dar foarte şireată, iar creaţia mea nu este cine ştie ce şi seamana cu un cântar de spital...
Dar este un început! Deseori iese din funcţiune aparatul de fotografiat, ceasul şi posibil calendarul. Coborând pe o poiană cunoscută o găseam deseori în alt anotimp, cu deviere de ~ 2 săptămâni într-o parte sau alta şi nu aveam cum să efectuez o verificare. Astfel mă deplasam deci în spaţiu şi, posibil, în timp! Nu pot demonstra ultima afirmaţie deoarece ceasul nu arăta corect timpul în zbor (în special la începutul acestuia), ba se grăbeşte, ba rămâne în urmă, dar spre sfârşitul excursiei arată timpul exact, până la secunde. De aceea în timpul excursiilor evit întâlnirile cu oamenii.
Dacă pe lângă gravitaţie este pus în funcţiune şi Timpul, atunci pot să dereglez legături cauză-efect necunoscute de mine şi posibil să sufere cineva! Astfel de suspiciuni le pot motiva. Insectele colectate în eprubete "acolo"... dispar, în general fără urmă; alteori eprubeta a explodat formând cioburi mărunte, altă dată în eprubetă s-a format o gaură ovală cu margini cafenii ("chitinice"), pe care o puteţi vedea în fotografie, deseori prin ţesătura buzunarului aveam senzaţia de arsură sau lovitură de electrocutare în momentul "dispariţiei" prizonierului.
Doar o singură dată am descoperit în eprubetă insecta, însă nu era un exemplar matur de călăreţ Ihneumonide cu inele albe pe mustăcioare, ci pupa acestuia, adică stadiul anterior. Ea era vie, la atingere îşi mişca abdomenul. Cu părere de rău a murit peste 1 săptămână şi s-a uscat.
Cel mai bine este să zbori în zilele de vară senine. Iarna şi pe timp ploios este practic imposibil. Cauza nu este frigul ci faptul că zborurile de iarnă nu sânt valoroase pentru un entomolog.
Cum am ajuns la descoperire?
În vara anului 1988 examinam sub microscop învelişurile chitinice ale insectelor, mustăcioarele pufoase, solzişorii cu o structură foarte fină a aripilor de fluture, aripile cu luciu şi alte minuni ale Naturii.
Am observat o microstructură foarte ritmică a unei părţi destul de mari de insectă. Era o compoziţie foarte regulată, bine calibrată, părea a fi efectuata de un automat foarte complicat pe baza unor scheme şi calcule speciale.
Astfel de structură alveolară nu părea să serveasca nici pentru soliditate, nici pentru frumuseţe. Nu am mai observat astfel de micro-ornament nicăieri în natură, tehnică sau artă. Din cauza multidimensionalităţii sale nu am reuşit să-l reproduc pe hârtie sau fotografie. La ce folosea insectei?
Cu atât mai mult că se situa în partea inferioara a aripilor care practic întotdeauna este ascunsă, cu excepţia zborului, când nimeni nu o poate vedea. Am presupus ca este un emiţător de unde ce poseda ESC [efectul structurilor cavitare] descoperit de "mine"!
În acea vară miraculoasă astfel de insecte erau peste tot. Le prindeam seara, la lumină. Nu am mai observat un număr atât de mare nici "până", nici "după" aceea. Am aşezat pe măsuţa microscopului această plăcuţa chitinică cavă pentru a examina, încă o dată, alveolele sale stelate la mărime mare.
Admiram capodopera de giuvaergiu a Naturii şi inconştient am aşezat cu penseta deasupra o placuţă identică. S-a întâmplat ceva extraordinar: plăcuţa a scăpat din pensă, a atârnat câteva secunde în aer, deasupra celei de pe microscop, s-a rotit puţin în sensul acelor de ceasornic, a alunecat în aer spre dreapta, s-a rotit împotriva acelor de ceas, s-a clătinat şi a căzut rapid şi brusc pe masă.
Îmi este greu să descriu senzaţiile mele din acel moment... Revenindu-mi, am unit cu sârmă câteva plăcuţe, ceea ce am reusit cu greu doar luându-le vertical. Am obţinut un "bloc" chitinic cu câteva straturi. L-am asezat pe masă. O simplă pioneză de cancelarie, aruncată deasupra, nu cadea ci devia în sus şi apoi într-o parte.
Atunci am prins pioneza deasupra "blocului". Timp de câteva clipe aceasta a disparut complet din câmpul de vedere. Atunci am înţeles că nu este un emiţător de unde ci Altceva. Descoperirea m-a surprins aşa încât mi-am pierdut pe o clipă respiraţia iar obiectele din jur pluteau în ceaţă.
Totuşi mi-am revenit cu greu şi peste două ore am continuat lucrul... Iată acesta a fost începutul. Multe detalii trebuie regândite, controlate, experimentate. Am să povestesc cititorului, desigur într-o carte ce va urma, despre tainele funcţionării aparatului meu, principiile de mişcare, distanţe, înălţimi, viteze, utilare etc.
[...]
... Un zbor nereuşit, riscant, am întreprins în noaptea de 17-18 martie 1990, când nu am aşteptat un anotimp favorabil şi nu am plecat dintr-o zonă nepopulată. Noaptea este riscantă pentru lucru. Eşecurile au început de la decolare: bloc-panourile din dreapta nu funcţionau regulat, ceea ce necesita o corecţie imediată dar care nu am efectuat-o.
Am decolat de pe strada orăşelului academic, considerând greşit că la ora două noaptea dorm toţi şi nu mă vede nimeni. Decolarea s-a produs fără incidente, dar peste câteva secunde, când eram ~ la 100 m deasupra solului, mi s-a făcut rău, ca înainte de pierderea cunoştinţei.
Ar fi trebuit să cobor dar nu am facut-o deoarece o putere gigantică mi-a smuls din mâini dirijarea mişcării şi greutăţii şi m-a antrenat spre oraş. Purtat de această putere de nesupus am alunecat deasupra celui de-al doilea cerc de case cu 9 etaje (sânt 2 cercuri mari, de ~ 1 km în diametru, de case cu 9 etaje, în centrul cărora sânt case cu 5 etaje, inclusiv a mea), deasupra unui câmp înzăpezit, am intersectat oblic şoseaua Novosibirsk - orăşelul academiei, casele de locuit de la nord...
Mă apropiam de oraş. Iată deja câteva "buchete" de coşuri ale uzinelor, unele din ele fumegau lent deoarece lucra schimbul de noapte... Era necesar să întreprind urgent ceva. Am reuşit cu greu să reglez bloc-panourile. Mişcarea pe orizontală a devenit mai lentă, dar iarăşi mi s-a făcut rău, ceea ce e de neacceptat în timpul zborului.
După 3 încercări nereuşite am stopat mişcarea pe orizontală şi am rămas să planez în aer deasupra zonei uzinelor Zatulinka. Ţevile continuau să fumege în tăcere şi ameninţator chiar lângă mine. După un repaos de câteva minute, am observat că "energia rea" a dispărut. [continuare în partea a doua]
