O călătorie în timp împreună cu George Wells şi cu genialul inginer francez Emile Drouet (1)

[urmare din articolul Cum ne pregătim pentru 4D ?]

O călătorie în timp împreună cu George Wells şi cu genialul inginer francez Emile Drouet

un articol de profesor yoga Gregorian Bivolaru
sursa: http://yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=7411

"Să nu existe niciun fel de dubiu: de la începuturile lumii, toate posibilităţile, toate ideile viitoare existau în potenţă şi în germene. Aşadar, nu de la viitor trebuie să aşteptăm revelaţia, ci de la puterea amintirilor noastre." (Gaston William Adam de Pawlowski)

Cei mai mulţi dintre noi au citit cartea "Maşina timpului" ("The Time Machine") scrisă de Herbert George Wells, în anul 1895, care ne-a transpus cu acea ocazie în viitorul imaginar al planetei noastre, mai precis în anul 800.000! Wells nu şi-a propus însă să le ofere contemporanilor săi şi o modalitate concretă de a călători în timp. Până acum, în afara proiecţiei yoghine conştiente în memoria universală, AKASHA TATTVA, unde se află înregistrate în detaliu toate evenimentele trecute şi viitoare, în mod oficial nu este recunoscut niciun mijloc de călătorie în timp. Este cunoscut totuşi cazul savantului Pellegrino Ernetti, cu al său cronovizor şi cazul Proiectului Secret Negru Montauk, ai cărui participanţi susţin că au reuşit să se proiecteze atât în viitorul, cât şi în trecutul planetei.

În 1946, inginerul şi astronomul francez Emile Drouet a imaginat şi a conceput o maşină de călătorit în timp. Însă, din nefericire, el nu a putut să o realizeze, lipsindu-i mijloacele financiare necesare.

Maşina timpului a lui Drouet

Maşinăria care a fost proiectată de către Drouet avea forma unui tor astronautic cu diametrul de 200 de metri şi semăna foarte mult cu ceea ce avea să se numească la puţin timp după aceea "farfurie zburătoare".

Torul ar fi trebuit să se lanseze în spaţiu de la Ecuator, cu ajutorul forţei centrifuge terestre şi la viteza de pornire de 108.000 km pe oră (exact viteza de rotaţie a Pământului în jurul Soarelui), perpendicular pe planul eclipticii, în direcţia antapexului (antapexul este opusul apexului, care este situat în zona aglomerării globulare de stele din constelaţia Hercule, spre care ne îndreptăm împreună cu întregul sistem solar), până la punctul teoretic în care s-ar fi aflat planeta noastră la data dorită. Această navă spaţială trebuia să aibă la bordul său un modulator de frecvenţă care să acordeze propulsorul pe lungimea de undă necesară pentru efectuarea călătoriei spaţio-temporale dorite. În acest mod erau posibile călătorii în trecutul (antapex) sau în viitorul (apex) timpului terestru fără necesitatea de a se reveni la o bază, elementul fundamental în funcţionarea navei fiind energia Vidului.
În anii ?40, costurile unui astfel de proiect se ridicau la două miliarde de franci. Pe lângă acestea, mai rămâneau câteva mari dificultăţi pe care era puţin probabil ca Drouet să le fi putut depăşi.

În anul 1970, fizicianul englez John Bernal preciza: "Se poate ca noi să ne apropiem şi să ajungem, în sfârşit, să descoperim o modalitate prin care călătoriile în timp vor putea deveni la fel de uşoare ca şi călătoriile în spaţiu."

Este oare timpul reversibil?

Emile Drouet avea în vedere atât călătoria în viitor, cât şi cea în trecut.

Dacă acordăm credit teoriei relativităţii a lui Einstein, viteza luminii este o limită de netrecut. Timpul se opreşte teoretic la această limită, rămânând staţionar, fără ca sensul său de curgere să se inverseze. Călătorul care se deplasează cu 300.000 de kilometri pe secundă nu mai îmbătrâneşte, dar nici nu întinereşte.

În anul 1957, doi fizicieni chinezi, Lee şi Yang, ce lucrau într-o universitate americană, au descoperit că rotaţia particulelor elementare urmăreşte un sens unic obligatoriu, deducând de aici în mod forţat că timpul urmează şi el un sens de curgere unic, dinspre trecut spre viitor. Mai recent însă, savanţii atomişti au teoretizat că în lumea infinitului mic, timpul curge simultan în cele două sensuri, ceea ce contrazice teoria lui Lee şi Yang.

Spaţiul-timp sau lumea cu patru dimensiuni

În jurul anului 1925 se vorbea mult despre teoria relativităţii a lui Einstein, despre spaţiu-timp şi despre a patra dimensiune.

Einstein însuşi admisese că un profan poate să se piardă în aceste nisipuri mişcătoare. El a explicat cu o mare simplitate în ce constă această misterioasă a patra dimensiune: există cele trei dimensiuni clasice euclidiene plus timpul.

"Ne-matematicianul este cuprins de un fior atunci când aude vorbindu-se despre patru dimensiuni, un sentiment care seamănă cu cel pe care ni-l produc fantomele la teatru. Şi totuşi, nimic nu este mai banal ca afirmaţia că spaţiul în care trăim este un continuum cu trei dimensiuni. Poziţia unui punct (imobil) este determinată prin intermediul a trei mărimi sau coordonate (x, y, z). Putem întotdeauna găsi, într-o vecinătate oricât de apropiată de acest punct, cel puţin încă un punct, a cărui poziţie poate fi exprimată la rândul ei prin trei coordonate (x1, y1, z1). Datorită acestei ultime proprietăţi, vorbim despre un continuum şi din cauza celor trei coordonate vorbim despre existenţa a trei dimensiuni.

Analogic, lumea evenimentelor fizice, denumită astfel de către Minkowski, este caracterizată în mod firesc de patru dimensiuni, dacă o privim din punct de vedere spaţio-temporal. Căci este compusă din evenimente individuale determinate fiecare de câte patru numere, adică trei coordonate spaţiale x, y, z şi o coordonată a timpului, t. Astfel lumea noastră este un continuum, căci există pentru fiecare eveniment un număr oarecare de evenimente vecine (realizate sau imaginate) ale căror coordonate x1, y1, z1, t1 diferă cât vrem de puţin de coordonatele x, y, z, t ale primului eveniment luat în considerare."

Cum se prezintă această "lume" în viziunea lui Minkowski şi a lui Einstein? În primul rând este curbă: Einstein a demonstrat matematic acest aspect, înainte ca astronomii să observe, în timpul unei eclipse totale de Soare, devierea razelor de lumină provenite de la o stea îndepărtată, deviere datorată forţei de atracţie a Soarelui. În conformitate cu acest model teoretic, o altă caracteristică a acestei lumi este viteza‑limită de 300.000 de kilometri pe secundă, ce nu poate fi depăşită de niciun obiect material şi de niciun tip de energie, însă această ipoteză , datorită descoperirilor recente, este necesar să fie reconsiderată.

La viteza luminii nu mai îmbătrânim! Aceasta este relativitatea: cu cât mişcarea este mai rapidă, cu atât timpul încetineşte.

La 300.000 de kilometri pe secundă, timpul se opreşte complet! Sir Arthur Stanley Eddington, marele astronom şi fizician englez a explicat foarte clar acest paradox: "Teoria şi experienţa ne învaţă că masa, ori inerţia materiei, se măreşte atunci când viteza creşte, iar creşterea inerţiei antrenează în mod natural încetinirea curgerii timpului. În consecinţă, pentru călătorul care se deplasează cu o viteză foarte mare, timpul se scurge mult mai lent. Astfel, în timp ce omul de pe Pământ va îmbătrâni cu 70 de ani, călătorul va îmbătrâni doar cu un singur an!"

Călătoria cu viteza luminii este visul astronauticii moderne, însă obstacolul de care ne lovim este tehnologia noastră insuficient de avansată. Astfel, fără a-şi irosi prea mult timp din scurta sa existenţă, omul ar putea să viziteze sistemul nostru solar până la limitele sale, apoi alte lumi stelare vecine, chiar steaua Proxima Centauri, care se află la doar patru ani şi jumătate de noi... dar la viteza luminii!

[continuare în partea a doua]

Despre autor

Gregorian Bivolaru
http://yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=7411